Notiuni de literatura romana - recapitulare ciclul gimnazial

Genul liric

            Cuprinde totalitatea operelor lirice populare şi culte.

Denumirea vine de la grecescul „Lyra”, instrument cu care în antichitate poeţii îşi acompaniau cântecele.

Generalităţi:

·  autorul îşi exprimă în mod direct şi nemijlocit ideile, gândurile, atitudinile, sentimentele;

· se caracterizează prin:

v subiectivism;

v prezenţa directă a autorului, fapt exprimat pe plan gramatical prin folosirea persoanei I;

v prezenţa sentimentelor intime şi a confesiunii;

v modul principal de expunere este descrierea, iar timpul verbal este prezentul etrn;

v prezenţa elementelor de prozodie (versificaţia);

v prezenţa procedeelor de expresivitate artistică.

Eul liric cunoaşte următoarele ipostaze:

a)     eul liric subiectiv sau individual:

-         se comunică pe sine;

-         discursul este de tip confesiv, informal, comunicând sentimente intime;

-         în plan gramatical se foloseşte persoana I;

b)    eul liric obiectiv sau generalizator:

-         poetul vorbeşte în numele tuturor fiinţelor care au aceleaşi sentimente;

-         se exprimă detaşat;

-         este impersonal, ascuns;

-         în plan gramatical foloseşte persoana a III-a si I.

Clasificarea operelor lirice (conform programei):

·        operele lirice populare: doina;

·        opere lirice culte: pastelul, imnul.

LIRICA POPULARĂ

DOINA POPULARĂ

DEFINIŢIE: operă lirică în versuri, specifică folclorului românesc, care exprimă sentimente variate şi profunde.

          CARACTERISITICI:

a)     se mai numeşte şi cântec;

b)    are caracter intim, personal, fiind o expresie a sentimentelor umane;

c)     se inspiră din atitudinea omului faţă de viaţă şi de moarte, faţă de timp şi de natură, faţă de prorpiile trăiri şi sentimente, exprimând reflecţiile autorului;

d)     prezenţa refrenului;

e)     ritm trohaic, rimă împerecheată sau monorimă;

f)      prezenţa exclamaţiilor retorice şi a interogaţiilor retorice;

g)     prezenţa repetiţiilor, a inversiunilor,  a epitetelor şi a paralelismului;

h)    prezenţa cuvintelor populare, a regionalismelor, a derivatelor diminutivale, a interjecţiilor;

i)       prezenţa elementelor naturii;

j)       are caracter oral, anonim, colectiv, sincretic.

CLASIFICARE: în funcţie de atitudinea sau de sentimentele pe care le exprimă:

·        de dragoste;

·        de dor;

·        de jale;

·        de haiducie;

·        de cătănie şi de război;

·        de ciobănie;

·        de revoltă;

·        de înstrăinare.

LIRICA CULTĂ

IMNUL

Definiţie: operă lirică închinată unei personalităţi, unui eveniment deosebit, unei idei măreţe, unui sentiment nobil.

Caracteristici:

-         conţine o invocaţie iniţială;

-         tonul este mobilizator prin conţinutul numeroaselor îndemnuri;

-         prezenţa vocativelor, a repetiţiilor;

-         verbele, în general, la prezent dau o  notă solemnă şi  sobrietate textului;

-         apelează la evocarea unor personaje legendare;

-         exprimă patosul şi participarea afectivă a autorului;

-         conţine cuvinte cu valoare de simbol;

-         cuprinde variate figuri de stil.

GENUL LIRIC

PASTELUL

DEFIŢIE: poezie lirică în care poetul îşi exprimă în mod direct sentimentele inspirate de un tablou din natură, prin intermediul descrierii.

          CARACTERISTICI:

a)     prezintă un tablou de natură;

b)    poetul contemplă tabloul descris şi îşi oglindeşte, totodată, propriile trăiri sufleteşti generate de acesta;

c)     modul principal de expunere este descrierea;

d)    predomină imagini vizuale, auditive, motorii, olfactive, cromatice;

e)     conţine un limbaj plastic în care predomină epitetele şi comparaţiile;

f)      predomină substantivele  şi adjectivele, dar puţine verbe.

Specia literară este inaugurată de Vasile Alecsabdri. Termenul este preluat din artele plastice, unde desemnează un desen realizat cu un creion moale, uşor colorat, desenul fiind el însuşi un pastel.

          Elemente de pastel întâlnim şi în alte creaţii lirice în care simple notaţii peisagistice exprimă comuniunea omului cu natura sau în creaţii epice, în prezentarea unor aspecte ale naturii.

Genul epic

Genul epic cuprinde totalitatea operelor epice populare şi culte. Epic vine din grecescul Epikos, derivat din Epos, adică “zicere”, “povestire”.

         

Generalităţi

v Ideile, gândurile, sentimentele sunt exprimate indirect prin intermediul acţiunii, al povestirii şi al personajelor;

v Se caracterizează prin:

a)     prezenţa a trei elemente:

-         acţiunea (totalitatea faptelor şi a întâmplărilor relatate, care se constituie în memente ale subiectului) centrată pe momente specifice

       - situatia initiala (expozitiunea)

                                     - cauza actiunii (intriga)

                                     - desfasurarea actiunii

                                     - punctul culminant

       - situatia finala (deznodamantul

-         personajele (persoanele care participă la acţiune);

-         naratorul (vocea delegată de autor pentru a povesti faptele):

- relateaza la persoana a III-a o întâmplare;
Caracterizarea personajului literar
Momentele subiectului
Fabula

                                    - relateaza la persoana I-a, fiind el însuşi personaj.

b)    Obiectivitate – naratorul se detaşează de faptele relatate.

c)     Prezenţa conflictului – opoziţia dintre două sau mai multe personaje, atitudini, concepţii sau dsentimente.

v Clasificarea operelor epice (conform cerinţelor din programă):

a)     Opere epice populare:

-         în versuri: balada

-         în proză: basmul

b)    Opere epice culte:

-         în versuri: fabula;

-         în proză: schiţa, nuvela, romanul.

c)     Naraţiunea se îmbină cu dialogul, monologul interior şi descrierea.

Personajul literar

          Este o persoană care participă la acţiunea unei opere literare. Personajele literare nu apar decât în operele epice şi cele dramatice.

          Un personaj poate fi prezent prin intermediul naraţiunii, descrierii, dialogului şi monologului. Prin descriere se realizează portretul literar. Portretul literar poate fi de mai multe feluri:

(a)  în funcţie de mijloacele de realizare:

¨     portret fizic – se referă la înfăţişare, îmrcminte etc;

¨     portret moral – se refer la calităţi, defecte, obiceiuri.

(b) în funcţie de numărul personajelor descrise:

¨     portret individual – se refer la o singur persoan;

¨     portret colectiv – ofer imaginea de ansamblu a unui grup de oameni.

(c)  în funcţie de modalitţile de realizare a portretului:

¨     gros-plan – autorul se opreşte la anumite detalii semnificative;

¨     schiţe (crochiuri) – unele trsturi fizice sau morale sunt prezentate sumar;

¨     caricaturi – portretele sunt realizate prin exagerarea trsturilor fizice sau morale ale personajelor pentru a-l amuza pe cititor;

¨     autoportret – autorul sau persoanajul se descrie pe sine însuşi.

FELUL PERSONAJELOR:

1.     După locul ocupat în operă:

·        principal sau protagonist – care ocupă locul central în acţiune;

·        secundar – care are un rol mai puţin important în acţiune;

·        episodic – care apare într-un singur episod;

·        figurant – simplu martor al crui rol în acţiune este lipsit de importanţ.

2.     După felul cum e construit:

·        individuale;

·        colective.

3.     După semnificaţia morală:

·        pozitive;

·        negative.

4.     După raportul cu realitatea:

·        reale (cu atestare istorică);

·        imaginare  (fictive)

·        simbolice;

·        alegorice (în fabulă; personajele animaliere)

·        miraculoase.

q  Înseamnă evidenţierea trsăturilor fizice şi morale aşa cum se desprind din opera literar şi cum sunt prezentate de autor prin diferite procedee;

q  Felul caracterizării:

a)     Directă făcută de:

-         autor;

-         alte personaje;

-         personajul însuşi (autocaracterizarea).

b)    Indirectă desprinsă din:

-         aspectul fizic şi vestimentar;

-         încadrarea lui într-un anumit mediu social;

-         punerea personajului în anumite situaţii limit;

-         din felul de a vorbi;

-         gesturi sau mimic;

-         numele personajului.

Moduri de expunere

Modurile de expunere sunt forme  ale prezentării realităţii.

Modurile de expunere sunt: naraţiunea, descrierea, dialogul, monologul.

          Naraţiunea este modul de expunere prin care sunt relatate faptele şi întâmplările într-o anumită succesiune temporală.

          Caracteristici :

a)     este semnul distinctiv al epicului;

b)    naraţiunea presupune:

·        un narator (povestitor);

·        acţiune, care cuprinde totalitatea faptelor şi a întâmplărilor desfăşurate;

·        personaje, persoane care participă la acţiune.

c)     predomină verbul la modul indicativ, timpurile imperfect, perfect simplu, prezent;

d)    ritmul naraţiunii poate fi:

·        lent, rezultat din utilizarea unor fraze ample cu multe propoziţii subordonate;

·        alert, obţinut cu ajutorul prepoziţilor scurte, ale frazelor construite prin coordonare.

e)      accentul cade pe semnificaţia faptelor şi a comportamentului personajelor;

f)      subiectul  se derulează gradat, de obicei în succesiunea: expoziţia – intriga/conflictul – desfşurarea acţiunii – punctul culminant, deznodământul;

g)     timpul şi spaţiul:

·         timpul poate fi indicat direct (“… pe la sfârşitul lui septembrie 1686…”) sau indirect (prin numele personajelor istorice, vestimentaţie, obiecte etc);

·        spaţiul poate fi: localizat (“pe drumul ce duce ctre cetatea Neamţu…”) sau imaginar (creat după modelul lumii reale).

Felul naraţiunii

(a)  în funcţie de atitudinea naratorului:

¨     subiectivă –nararea se face la persoana I şi este axată pe confesiune; naratorul se identifică cu personajul (ex: “Amintiri din copilărie”) sau este martor (ex: Iapa lui Vodă”);

¨     obiectiv – nararea se face la persoana a III-a; naratorul este omniprezent şi omniscient, adică ştie totul despre acţiune şi personaje.

(b) în funcţie de atmosfera creată:

¨     realistă: “baltagul”

¨     fantastică “ Aleodor Împărat”

¨     istorică “Alexandru Lăpuşneanu”

(c)  în proză: basmul, schiţa, nuvela, romanul;

(d) în versuri: balada, fabula.

Descrierea este modul de expunere prin care se prezintă trăsăturile particulare ale unui personaj, fenomen, obiect, colţ din natură.

     Caracteristici :

a)     comunică prin transfigurare artistic şi printr-un stil adecvat, observaţii, reflecţii, trăiri etc;

b)    au mare frecvenţă procedeele de expresivitate artistic: comparaţia, metafora, hiperola etc;

c)     prezenţa imaginilor adresate simţurilor:  auditive, vizuale, cromatice, olfactive, tactile;

d)    predomină adjectivul şi substantivul, cu accent pe verbele statice loa modul indicativ, timpul prezent sau imperfect;

e)     prezentarea imaginilor poate fi:

·        sistematică, adic din planul deprtat spe cel apropiat sau invers; de la dreapta spre stânga sau invers; de sus în jos sau invers;

·        nesistematică, adic cel care descrie prezint ceeea ce vede şi aude pe măsură ce percepe realitatea descris.

f)      prezenţa cadrului tenporal şi spaţial: ex: un décor interior, un peisaj, un anotimp, un moment al zilei;

g)     atmosfera generală poate fi de linişte, de freamt, de veselie.

Felul descrierii:

·        lirerară:

-         reflect sentimentele şi impresiile celui care o priveşte;

-         limbajul este artistic, expresiv, sensibilizator;

-         este caracteristică operelor literare lirice, dar şi epice;

-         este preponderent subiectivă

Este de două feluri:

Tabloul – înfăţişeaz o privelişte, un eveniment sau un fenomen al naturii Ex: “Amintiri dintr-o călătorie” – Hogaş;

Portretul – prezint imaginea unui personaj literar.

·        ştiinţifică

-         oferă informaţii precise;

-         se folosesc termeni tehnici şi ştiinţifici;

-         nu se apelează la imagini artistice, figuri de stil;

-         cuvintele sunt folosite cu sensul propriu;

-         este preponderent obiectivă.

Dialogul în opera literară este un mod de expunere prin care se reproduce o discuţie între două sau mai multe personaje.

          Caracteristici.

a)    este tipic  pentru creaţia dramatică;

b)    utilizat în cadrul naraţiunii, potenţează conflictul dintre eroi;

c)     în poezia lirică apare ca excepţie: natura personificat este partener de dialog;

d)    presupune:

§  un emiţtor (locutar) – cel care transmite mesajul;

§  un receptor (interlocutor) – cel care primeşte mesajul;

§  un mesaj – informaţia;

§  un cod comun – sistem de semne comunwe celor doi interlocutori.

e)     rolul dialogului :

·        asigură operei literare: dinamism, oralitate, autenticitate;

·        oferă posibilitatea personajelor de a  se prezenta singure, prin ceea ce spun şi prin felul de a se exprima (mijloc indirect de caracterizare);

·        captează mai mult interesul cititorului (receptorului).

Monologul  este procedeul literar care const în vorbirea cu sine însuşi a unui personaj.

          Caracteristici:

a)     apare în genul liric, epic, dramatic;

b)    prin intermediul lui un personaj se autocaracterizează, exprimându-şi gândurile, ideile, sentimentele, intenţiile;

c)     este mijlocul direct de caracterizare a personajelor.

¨     Expoziţia – sau partea introductiv, în care se prezint locul, timpul acţiunii şi unele dintre personaje;

¨     Intriga – momentul sau faptul important care determin întreaga desfşurare  a acţiunii (elementul care modific situaţia iniţială);

¨     Desfşurarea acţiunii – succesiunea întâmplărilor;

¨     Punctul culminant – momentul de maxim tensiune;

¨     Deznodământul – situaţia final (sfârşitul evenimentelor).

Balada

          1. Definiţie: operă epică populară în versuri, în care sunt narate evenimente neobişnuite, fapte vitejeşti, dramamtice.

          2. Caracteristici:

a)     se mai numeşte cântec bătrânesc;

b)    acţiunea este simplă, linear şi se desfăşoară pe un singur plan narativ;

c)     acţiunea este strucuturată pe momentele subiectului;

d)    are o strucutur complexă de episoade şi  motive poetice (episoadele sunt ordonate unitar);

e)     deznodământul are valoare etică şi filozofică;

f)      lupta se duce între bine  şi  rău;

g)     se glorifică virtuţile bărbăteşti;

h)    personajele:

·        au calităţi ieşite din comun;

·        sunt prezentate în antiteză;

·        sunt exemplare, întruchipând un anumit ideal uman;

·        au un destin impresionant;

·        au atribute excepţionale, de basm;

·        frumuseţea fizică se completează cu cea morală;

·        sunt pozitive şi negative, reale şi fantastice.

i)       conţin elemente de portret;

j)       este un model de simplitate şi de rafinament artistic:

·        procedee artistice: amplificarea întâmplărilor şi a însuşirilor personajelor, împletirea elementelor reale cu cele fantastice, comuniunea om-natură;

·        formule caracteristice: repetiţia, amplificarea, gradarea;

·        epicul se îmbină cu elementele descriptiv-lirice;

·        oralitatea.

k)    Are caracter anonim, oral, colectiv, sincretic.

3. Clasificarea baladelor în funcţie de subiectul lor:

·        haiduceşti: “Toma Alimoş”;

·        păstoreşti: “Mioriţa”;

·        istorice: “Constantin Brâncoveanu”

·        vitejeşti: “Novac şi corbul”;

·        fantastice: “”Soarele şi luna”.

Basmul

          1. Definiţie: operă în proză, mai rar întâlnită în versuri, în care se povestesc întâmplări fantastice puse pe seama unor personaje sau forţe supranaturale în luptă cu forţele răului pe care le înving.

          2. Caracteristici:

a)     prezintă întâmplări care se desfşoară gradat, într-o anumită ordine, adică pe momentele subiectului;

b)    pe durata acţiunii, elementele reale se împletesc cu cele fantastice;

c)     se încadrează într-o anumită “schemă”: viaţa tihnită, apariţia unui eveniment, împrejurare prin care se pierde starea de echilibru, o lipsă sau o prejudiciere, acţiunea de remediere, pornirea  într-o călătorie cu ajutorul unor călăuze şi înzestrarea cu unelte năzdrăvane, lupta purtat pentru refacerea echilibrului, victoria,  restabilirea echilibrului iniţial, răsplătirea eroului;

d)    tema este lupta dintre bine şi rău; binele învinge răul;

e)     prezenţa formulelor tradiţionale

·        formula iniţială introduce cititorul în lumea ficţională. “A fost odat…”;

·        formula finală indică ieşirea din lumea ficţională: “Încălecai pe-o şa…”

·        formula mediană se întâlneşte mai rar, mai ales în basmele cu o acţiune mai extinsă şi au rol de a ţine trează atenţia cititorului: “Şi-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este…”

f)      timpul şi apaţiul au o ordine proprie, fiind anulate ca dimensiuni reale:

·        timpul fabulos este sugerat prin formula iniţială, concentrându-se sau dilatându-se;

·        spaţiul se concretizează prin existenţa a două tărâmuri care reprezintă lumea reală şi cea fabuloasă; se se concretizează prin existenţa a două tărâmuri care reprezintă lumea reală şi cea fabuloasă; se se concretizează prin existenţa a două tărâmuri care reprezintă lumea reală şi cea fabuloasă; se afl la mare distanţă unul de altul, au înfăţişări diferite şi se conduc dupoă legi proprii.

g)     Personajele au însuşiri supranaturale şi reprezintă lupta dintre bine şi rău. Ele sunt:

·        pozitive când reprezint forţa binelui: Făt-Frumos, Prâslea, Aleodor, feciorul de om srac, Faurul Pământului, Sfânta Duminică etc. Eroul basmului românesc este Ft-Frumos, un fiu de împărat sau fecior de oameni simpli. Învinge, în final, prin calităţile sale deosebite: forţă, isteţime, cinste, curaj, tenacitate, bunstare, modestie, generozitate, dragoste pentru adevr;

·        negative când reprezintă forţa răului: zmei, balauri, cpcuni, Muma Pădurii, Pocitania Pămntului, fraţii (lui Prâslea) etc. Aceste personaje au o putere fizică neobişnuită, întrit de obiecte miraculoase, cu ajutorul crora obţin succese de moment;

·        reale : împăraţi, fii şi fiice de împărat;

·        ireale (fantastice): zmei, balauri, Sfânta Duminică etc;

·        personaje ajutătoare care îl sprijină pe erou în acţiunea sa: cal, albină, tăun, peşte, corb etc.

Personajele sunt schematice, accentul căzând pe acţiune. Ele sunt simbolice.

h)    prezenţa obiectelor miraculoase: oglinda, peria, paloşul, năframa etc şi a substanţelor cu calităţi tămăduitoare: apa vie, apa moartă, apa dulce;

i)       prezenţa unor cifre cu rezonanţă simbolică: trei, şapte, nouă etc care sugerează o gradare a acţiunii, menţinând interesul cititorului;

j)       prezenţa unor motive specifice: comuniunea om-vieţuitoare, frăţia de cruce, pactul cu diavolul, falsul erou, urmaşul mult dorit, drumul etc.;

k)    modul de expunere: naraţiunea, dialogul;

l)       oralitatea este marca sa distinctiv, fiind creat pentru a fi povestit;

m)  limbajul şi  realizarea artistică se caracterizează prin simplitate.

3. Clasificarea basmelor:

a)     basme populare:

·        au caracter oral, anonim, colectiv; ex: “Aleodor Împrat”, “Greuceanu” etc;

b)    basme culte:

·        sunt create de scriitori, după modelul basmelor populare: ex: “Harap-Alb” de I.Creangă

1.     Definiţie: operă epică în versuri sau în proză, în care autorul satirizează anumite defecte omeneşti, punând întâmplările pe seama animalelor, a plantelor sau a unor obiecte.

2.     Caracteristici:

a)     cuprinde două părţi:

·        povestirea propriu-zisă;

·        morala, adică învăţătura care se desprinde, direct sau indirect, din text;

b)    este scrisă într-o formă accesibilă, simplă;

c)     personajele reprezintă tipuri umane;

d)    atitudinea autorului este ironică, satirizează anumite forme de comportament sau trăsături caracterologice general.umane;

e)     personufucarea este figura de stil dominantă;

f)      alegoria este procedeul artistic dominant prin care animalele, păsările sau obiectele personificate vorbesc, acţionează şi gândesc ca oamenii;

g)      este prezent comicul de situaţie, de caracter şi de limbaj;

h)    rol dominant are  dialogul, care dă textului aspectul unei scenete, dar se împleteşte şi cu naraţiunea.

Romanul

          1. Definiţie: operă epică în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă ce se desfăşoară pe mai multe planuri narative, având conflicte puternice, numeroase personaje, oferind o imagine amplă şi profundă asupra vieţii.

          2. Caracterisitici:

a)     dimensiune amplă;

b)    permite desfăşurarea subiectului în planuri paralele;

c)     acţiunea este complicat,  densă, rapidă, dinamică;

d)    acţiunea are mare mobilitate în timp şi spaţiu;

e)     are un spaţiu mai larg de cuprindere a vieţii, de analiză mai profund a acesteia;

f)      are intrigi paralele;

g)     prezintă conflicte sociale sau umane şi frământări interioare puternice;

h)    are un număr mare de personaje, deosebite ca pondere în ansamblul epic: principale, secundare, episodice;

i)       prezintă destinul unor personalităţi bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi;

j)      personajele evoluează, se maturizează, ăşi schimbă modul de a gândi, de a se comporta, de a fi etc;

k)    autorul are posibilitatea de a investiga procesele de transformare psihologică a omului sub influenţa condiţiilor de viaţă;

l)       este strucutrat pe capitole;

m) perspectivanarativă poate fi obiectivă (nararea se face la persoana aIII-a) sau subiectivă (nararea se face la persoana I);

n)    naraţiunea se îmbină cu dialogul, monologul şi  descrierea;

o)    cunoaşte o mare diversitate tematică:

·        romane ale copilăriei;

·        romane de inspiraţie rurală etc.

Schiţa

          1. Definiţie: operă epică în proză, de dimensiuni reduse, cu o acţiune simplă, în care se prezintă un moment semnificativ din viaţa unuia sau a mai multor personaje.

          2.Caracteristici:

a)     dimensiuni reduse;

b)    subiect simplu;

c)     prezintă  evenimente veridice;

d)    acţiune simplă, lineară, redusă la un singur episod semnificativ;

e)     durată scurtă;

f)      număr mic de personaje;

g)     personajul principal  este sumar caracterizat din perspectiva unei trsături dominante;

h)    personajele reprezintă tipuri umane: Ionel din “vizita” reprezintă tipul copilului răsfăţat, Goe din “D-l Goe” reprezintă tipul copilului leneş;

i)       stilul concis;

j)       naraţiunea se îmbină cu dialogul, rar cu descrierea, limitată la detalii semnificative pentru acţiune sau personaje.

Genul dramatic

Cuprinde creaţiile literare care au fost scrise pentru a fi prezentate pe scenă.

          Caracteristici:

·        sunt strucutrate în acte, tablouri, scene;

·        conţine textul propriu-zis şi indicaţiile scenice sau de regie;

·        subiectul are strucutră clasică şi est dezvăluit prin dialog şi monolog;

·        acţiunea este limitată în timp şi spaţiu;

·        prezenţa conflictului dramatic

Clasificarea operelor dramatice (conform cerinţelor din programă);

·        opere dramatice culte: comedia.

Comedia

          1. Definiţie: specie a genului dramatic care provoacă râsul prin surprinderea moravurilor, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate.

          2. Caracteristici:

a)     are caracterisiticile oricărei creaţii dramatice;

b)    este strucuturată pe momentele subiectului;

c)     acţiune şi deznodământ vesel;

d)    elementele caracteristice sunt neprevăzutul situaţiilor şi  răsturnările de situaţie;

e)     conflictul se rezolvă prin demascarea falselor valori;

f)      pronunţat caracter satiric, ridiculizându-se aspecte politice, sociale, etice, moravuri, diferite tipuri umane sau prefăcătoria, laşitatea, ipocrizia, falsitatea etc;

g)     personajele au valoare de simbol, fiind exponente tipice ale unei anumite categorii umane: ex: tipul încornoratului, tipul amorezului, al demagogului, al slujbaşului umil;

h)    personajele comice sunt reduse la câteva trăsături, iar acestea sunt îngroşate până la caricatură;

i)       întâmplări multe, bine gândite, generatoare de defecte comice;

j)       formele principale ale comicului sunt: unorul  şi satira:

3. Natura şi mijloacele comicului

1.     comic de situaţie – rezultat din fapte neprevăzute;

2.     comic al intenţiilor – reiese din atitudinea scriitorului faţă de evenimente sau oameni;

3.     comic de caracter – are la bază comportarea şi trăsăturile personajelor, vizează tipuri umane;

4.     comic de limbaj – este generat de:

·        prezenţa unor greşeli de vocabular: pronunţia greşită a neologismelor (famelie), înţelegerea greşită (capitalist, locuitor al capitalei), de termeni de adresare populară (neică, coniţă);

·        încălcarea regulilor gramaticale: polisemia, contradicţia în termeni (“12 trecute fix”), nonsesul, construcţii prolixe, expresii tautologice, truismele, asociaţii incompatibile (“curat-murdar”).

5.     comic de nume – fiecare nume sugerează ceva din caracterul personajului;

comic de moravuri – rezidă în relaţiile ce se stabilesc între personaje, în speţă în triunghiurile conjugale.